Când eram mică şi citeam poveşti triste despre iubiri neîmpărtăşite mă plictiseam îngrozitor. Nu pricepeam mecanismele sufleteşti prin care zbuciumul şi singurătatea te pot îmbolnăvi. Râdeam de absurditatea ideii de dor... mă indignau femeile înşelate care se căinau.
Pe atunci gândeam destul de simplu: iubirea trebuie să fie ca o prăjitură. Mănânci din ea cât e dulce şi apoi te opreşti când (ţi) se acreşte. Altfel devine toxică. şi vei sfârşi vărsând tot ce te-ai chinuit să înghiţi.
Între timp am luat câteva guri şi am inventat scuza frigiderului: dacă păstrezi cu grijă şi ai un stomac tare, va dura mai mult. Ce ideal suprem!
...Azi mai citesc poveşti triste. Şi le scriu. Şi le plâng. Pricep tehnica sufletului şi mă desfăt cuprizându-i limitele. Dar n-am găsit remediu pentru suferinţă şi nici răspunsuri cuminţi pentru femeile care scâncesc......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu