Doruri hibernale

Pentru prima oară după mulţi ani... îmi doresc să ningă! Ca să îmi risipesc cioburile de gânduri printre fulgi tăioşi de zăpadă, să mă abandonez viforului şi să adulmec frigul din oase... Să prăvălesc în mine negurile timpului.

Poate e timpul să nu mai caut răspunsuri. Şi da, poate e momentul să mă bucur pur şi simplu. Dar mă sufocă întrebările dintr-un 22 sau 23 ... sau 4 sau 18... de altădată. La dracu' cu toate!

"Eu nu mă mai duc azi acasă...
Potop e-napoi şi nainte,
Te uită cum ninge decembre...
Nu râde... citeşte nainte."

Neînţelesuri

Ah, mă dor tâmplele de la atâta mascaradă omenească! Şi-mi tremură genunchii de povara gândurilor dezgolite de înţelesuri...
Azi sunt uşoară. În diferite forme şi la multe niveluri. Aş vrea să mă pierd în lucruri mari şi să povestesc despre nimicuri... Să zâmbesc recunoscătoare, să întreb, să-mi răspund tot eu şi să atrag fărâme din energia universului........

Ne e teamă pentru că suntem prea mici? Sau ne vedem mici tocmai pentru că ne este teamă?

Eroi, bufoni sau cabotini - toţi ne dorim roluri eclatante în propria poveste. Pe toţi ne macină ambiţia de a ne împlini menirea în virtutea căreia am fost creaţi. Pe toţi ne sperie uneori mecanismul perfect care leagă infailibil toate lucrurile. Toţi ne îndoim de moralitatea alegerilor noastre. Toţi ne învinuim de abateri. Toţi ne înverşunăm să ne ascundem slăbiciunile... Toţi condamnăm înainte de a ne privi pe noi înşine cu un ochi critic...
Nu, lumea nu e pe dos! Noi o privim strâmb. Şi cel mai trist e că am încetat de mult să mai punem preţ pe a o judeca drept...

Mamele ştiu

La naiba! Parcă tot universul complotează împotriva mea azi... Detest perioada asta paranoico-depresivă a lunii!!!
Am domit prost, am visat aiurea, nu mă mulţumeşte nimic... M-a pocnit plânsu' în laptele cu cereale şi mi-am articulat toate tristeţile în faţa mamei. Mai bine tăceam şi sughiţam acolo că "n-am nimic"! Am mâhnit-o. Mi-a înşirat toate chestiile alea "mari" pe care adulţii concilianţi şi le mai spun... regret... autocontrol... răbdare... consum... dispută... departe... bravadă... creştere.

Mă înnebuneşte cu stilul ei de a mă certa cuminte şi de a-mi picura din blândeţea ei în suflet. Tac şi o ascult. Ştiu atât de bine ce-mi va spune... ea mi-a modelat felul de-a fi şi mi-a inoculat principii morale. Ea a depozitat fărâme de experienţe, învăţături şi valori în spaţiul conştiinţei mele...
Dar azi nu voiam să mi le amintesc! Nu voiam să par neputincioasă. Nu voiam să mă privească suferind. Mi-am promis acum un an că o voi proteja de frământările mele puerile........ Şi uite-mă vărsându-mi din nou sufletul în palmele ei albe!

Deschid winampul: K's Choice -Almost Happy. Hahaha. Mă simt lovită în frunte cu o bâtă de baseball... Hai că nu sună chiar aşa de rău...

I don't know what you want
Because you don't know,
So what's the point of asking
You're almost happy
Almost content
But your head hurts

Mă doare punctul ăla difuz din ceafă în care strâng toate spaimele şi regretele. Da, am regrete dar le mototolesc şi le camuflez printre amintiri de tot felul... şi în timp ajung să nu le mai disting.
Dar azi mă dor. Şi vocea mamei parcă răzbate din altă lume...

Facerea de bine

N-am să înţeleg niciodată de ce unele dintre cele mai bune intenţii se folosesc de cele mai abjecte mijloace.
Ne place să ne minţim singuri: că suntem nemuritori, că deţinem cunoaşterea absolută, că ne asumăm sacrificii de dragul unor înalte scopuri, că putem controla totul. Şi cel mai absurd este că încercăm o plăcere sublimă atunci când suntem minţiţi! ...Adevărul nu-i doare decât pe cei slabi.

Dacă cei de lângă noi investesc încredere în capacitatea noastră de discernământ şi nu participă îndeajuns la micile noastre victorii personale îi condamnăm amarnic de nepăsare şi pasivitate. Dacă depun eforturi să ne cuminţeasca elanul nebun şi să ne reordoneze lumea prin ochii lor sunt insuportabili şi controlatori... A păstra simţul măsurii devine o probă herculiană...

Nu greşim atunci când ne creăm aşteptări şi ne clădim speranţe cu privire la cei din jur. Greşim uitând că vorbele şi faptele noastre pot răni chiar dacă intenţiile ne sunt curate.
Suntem atât de opaci la ceilalţi încât nu le traducem eforturile de a ne vedea liniştiţi şi zâmbind... Suntem uneori atât de orbiţi de menirea noastră încât uităm că sufletul celuilalt se împlineşte prin al nostru.
Formăm un întreg în care palpităm şi ispăşim la unison. Iar asta e mai presus de sacrificiu!