Iubiri mutilate

De ce prea puţini înţeleg că iubirea ar trebui să te întregească şi nu să te îngenuncheze?

Creaturi contradictorii şi finite, purtăm cu noi sâmburii războiului şi ai iubirii şi ne mirăm că naştem hibrizi monstruoşi! Privim îngust şi impasibil spre cel de lângă noi. Uităm să rezonăm la stările lui. Uităm să-i adormim neliniştile. Uităm să-i alungăm nesiguranţele. Uităm să-l ajutăm să-şi crească aripi...

Prea des traducem iubirea în termenii războiului. Prea des ne acoperim răni vechi cu victime noi. Ne ostoim tristeţile cu suferinţa celuilalt şi îl vrem alături pentru a ne testa armele şi abilităţile. Dominarea ne dă iluzia puterii, îngenuncherea lui ne înnobilează, durerea lui ne întăreşte, umilirea lui ne înalţă, sacrificarea lui ne zeifică...

În realitate, ne dezumanizăm. Murdărim sentimente pure şi ne scăldăm sufletul în noroi: frustrări, resentimente, neîncredere, înverşunare, vanitate, nemulţumire egoistă, ură mocnită. Ne împovărăm cu arme odioase şi ne mutilăm sufletele.

Mercenari fără cauză, ne consumăm confortabil falsele noastre iubiri sub imperiul inerţiei şi al laşităţii. Speranţa ne îndulceşte nefericirea... dar nu ne va da niciodată aripi.