N-am să înţeleg niciodată de ce unele dintre cele mai bune intenţii se folosesc de cele mai abjecte mijloace.
Ne place să ne minţim singuri: că suntem nemuritori, că deţinem cunoaşterea absolută, că ne asumăm sacrificii de dragul unor înalte scopuri, că putem controla totul. Şi cel mai absurd este că încercăm o plăcere sublimă atunci când suntem minţiţi! ...Adevărul nu-i doare decât pe cei slabi.
Dacă cei de lângă noi investesc încredere în capacitatea noastră de discernământ şi nu participă îndeajuns la micile noastre victorii personale îi condamnăm amarnic de nepăsare şi pasivitate. Dacă depun eforturi să ne cuminţeasca elanul nebun şi să ne reordoneze lumea prin ochii lor sunt insuportabili şi controlatori... A păstra simţul măsurii devine o probă herculiană...
Nu greşim atunci când ne creăm aşteptări şi ne clădim speranţe cu privire la cei din jur. Greşim uitând că vorbele şi faptele noastre pot răni chiar dacă intenţiile ne sunt curate.
Suntem atât de opaci la ceilalţi încât nu le traducem eforturile de a ne vedea liniştiţi şi zâmbind... Suntem uneori atât de orbiţi de menirea noastră încât uităm că sufletul celuilalt se împlineşte prin al nostru.
Formăm un întreg în care palpităm şi ispăşim la unison. Iar asta e mai presus de sacrificiu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu