[none]

"Ce gust plăcut are moartea asta lentă şi nedureroasă"...
Fumez ca să-mi umplu cu ceva golul din mine. Îmi plâng usturimea din plămâni. Ce n-aş da ca înfăţişarea aia schimonosită şi jalnică din geam să nu fie reflexia mea!

Îmi şuieră mii de gânduri în creieri. Nu sunt nici măcar ale mele. Au fost înfipte acolo şi au prins rădăcini. Se înmulţesc monstruos şi zdrobesc tot ce am clădit cu efort în clipele mele de curaj şi încredere............................................

Am greşit mult. Am dat buzna prosteşte într-o poveste ce nu era a mea şi m-am semeţit că sunt destul de puternică să nu-mi însuşesc decât morala... Prea târziu mi-am dat seama că suferinţa şi renunţările altora îmi alunecă în suflet. Devin ale mele. Iar la final n-am izbutit să le desprind.

Azi nu mai ştiu să trăiesc prin mine, ci doar prin ce au simţit, condamnat, valorificat ei... alţii. Şi nu mă scutesc de calvarul de a-mi repovesti un trecut care nu a fost niciodată al meu.

E trist să fii reflexia agoniilor celorlalţi.

Dar e mult mai crunt să trăiesti agonia de a tânji să le semeni...