STOP!

Hai că m-am despicat îndeajuns! M-am tăiat singură în nesăbuinţa de a căuta răspunsuri şi explicaţii... Am vrut să judec minuţios, rece şi cuminte, dar mi-am pierdut minţile! Şi dacă nu mă opresc acum să privesc şi să ating ce am, o să suspin mai apoi tânjind după ce-aş fi putut păstra...

Confund himere şi fantasme cu realitatea şi nu mai disting contururile binelui de ale răului. Mi-am spoit prea tare sufletul cu murdării şi leşuri pe care alţii le-au îngropat în trecut... dar le-au îngropat în mine şi le simt mereu acolo zvâcnind. Le răscolesc şi le adulmec de parcă ele mi-ar putea oferi dezlegarea de povara de a nu mai şti ce am, ce sunt şi ce pot. În loc să scuip peste toate şi să întorc capul!

Mecanisme odioase ale sufletului! Sunt furioasă. Sunt revoltată. Sunt istovită şi dezorientată. Sunt dezamăgită şi scârbită de maniera în care mă bat cu pumnii în piept că eu ŞTIU să-mi aleg remediul. Nu ştiu nimic! M-am legat la ochi cu o zdreanţă şi văd lumea doar prin ochii şi vorbele celorlalţi. Ajunge!!!

Nu mai vreau să oscilez între nebunia de a înghiţi din felia începută de alţii şi propria-mi neputinţă de a digera! Mi-am condus sufletul la extrema patologică a ambiţiilor deşarte şi îl simt vărsându-se din mine de prea multă înverşunare! Mă deformez şi mă contorsionez ca să încap în spaţiile croite după formele altor suflete... În loc să accept că nu suntem toţi creaţi după aceleaşi tipare şi că există un spaţiu destinat fiecăruia. Îmi inventez rivali şi ameninţări în afara mea ca să dau un rost războiului din mine..... Concurez cu ce am fost şi n-aş putea să redevin, cu ce nu voi fi pentru că nu vreau, cu ce sunt şi mă sperie... Premiul e autodistrugerea!

Prea mult venin, orgoliu şi îndârjire. Prea puţină răbdare şi chibzuinţă... Tumult şi amăgiri.
Eh... Cine dracului să înţeleagă tenebrele sinistre ale sufletelor şubrede?...